Hotărârea Patriarhului de la Constantinopol Bartolomeu de a invada Ucraina a răsunat peste întrega Biserica Ortodoxă cu transformări sfâșiitoare, care nu au încetat timp de multe luni. Ortodocșii din diferite țări cu nedumerire și groază urmăresc cum întâistătătorul Bisericii respectate își atribuie brusc teritoriul unei alte Biserici locale, care mai mult de trei sute de ani, a fost recunoscută de toți, fără excepție ca fiind parte a ei. Iar pe cei care au fost recunoscuți ca schismatici, împreună de toate Bisericile Ortodoxe, anunță ca fiind parte a Bisericii canonice, amenințând în același timp, să declare ca schismatici pe acei cu care toate Bisericile locale se află în comuniunea euharistică. Cu toate acestea patriarhul Bartolomeu parcă nici n-ar observa, că acțiunile lui au dat frâu liber nenumăratelor persecuții de stat față de Biserica canonică a Ucrainei.
Însa «obținerea tomosului» este unul dintre principalele puncte ale programului electoral al actualului președinte ucrainean, care dorește să fie reales pentru un al doilea mandat în primăvara anului viitor. Și iată ierarhii canonici ai Bisericii Ortodoxe ucrainene sunt chemați la covor de către oficiali și li se înmânează scrisori de la Patriarhul Constantinopolului, iar preoții sunt luați de către serviciul de securitate (succesorul ucrainean  KGB- ului) pentru “conversații preventive”, iar monahii sunt amenințați cu alungarea din mănăstiri.
Patriarhul Bartolomeu numește acțiunile sale “dăruirea autocefaliei Ucrainei”, dar în același timp două treimi din ortodocșii ucraineni sunt membrii ai Bisericii canonice, care nu i-au cerut autocefalie și refuză să o accepte. Probabil, pentru prima dată în istorie, vedem o “acordare de autocefalie” violentă, la care deja este nevoie să ne dăm seama și să fim atenți.
În ultimele luni, au apărut numeroase articole și discursuri critice de la o varietate de Biserici locale, în adresa acțiunilor Patriarhiei Constantinopolului. Au apărut și articole apologetice ale reprezentanților săi, iar controversa care a urmat, s-a adâncit în curând în sălbăticia istoriei, când cititorului I s-au oferit diferite interpretări ale unei sau altei fraze din textul secolului al XVII-lea.  Desigur, aceste subiecte sunt, de asemenea, importante, dar se pare că este mult mai important să se uite la ceea ce se întâmplă într-un context mai larg și să se înțeleagă care au fost cauzele învaziilor. Pentru aceasta este nevoie să răspundem la două întrebări.
Prima întrebare: sunt acțiunile actuale ale Patriarhiei din Constantinopol la Ucraina – fără precedent?
Din păcate, nu sunt fără precedent.
Aceeași invazie a avut loc în Estonia în 1996, când Patriarhul Bartolomeu a primit în comuniune pe schismaticii de acolo. Faceți imediat o rezervă că ar fi o greșeală să căutați o explicație a acestor acțiuni în personalitatea acestui patriarh, deoarece acțiuni similare au fost realizate si de predecesorii săi, începând cu anii 1920, de patriarhul, cu reputație rea, Meletius IV (Metaxaksis). În 1923, el a preluat parohiile Bisericii ruse din Finlanda și Estonia, transferându-le în jurisdicția sa, iar in anul următor, a separat eparhia Poloniei de Biserica Rusă, auto-declarând-o – “autocefalia” lor. În 1936, Patriarhul Constantinopolului și-a declarat jurisdicția în Letonia și, cu cinci ani mai devreme, împotriva voinței Bisericii Ortodoxe Ruse, a inclus parohiile emigranților ruși din Europa de Vest în jurisdicția sa, transformându-I în propriul exarhat (desființat recent de Patriarhul Bartolomeu).
Trebuie remarcat faptul că actele de invazie și confiscare menționate au fost efectuate chiar în momentul în care Biserica Ortodoxă din Rusia, la propriu, a sângerat până la moarte, urmând persecuții fără precedent de la un stat fără Dumnezeu. Dacă comuniștii au confiscat templele și mănăstirile Bisericii Ortodoxe Ruse din interiorul URSS, Patriarhia de Constantinopol a făcut-o din afară.
Dar ar fi neadevărat să spunem că aceste acțiuni au fost întreprinse numai în legătură cu Biserica Ortodoxă Rusă.
1) În anii 1920, Patriarhia de Constantinopol a obtinut fortat de la Biserica Greacă, prezența sa bisericească în Statele Unite și Australia.
2) În 1986 a reușit să desființeze și să absoarbă Exarhatul american al Bisericii din Alexandria și, mai recent,
3) În 2008, Patriarhul Bartolomeu a respins Biserica Ierusalimului din parohiile sale din SUA și le-a transferat sub jurisdicția Constantinopolului.
Astfel de acțiuni nu întotdeauna s-au sfârșit cu victorie. De exemplu:
4) În 1931, Patriarhul de Constantinopol Fotie al II-lea a încercat fără succes să transfere parohiile străine ale Bisericii Sârbe în jurisdicția sa. El a scris Patriarhului Barnaba astfel: “Toate comunitățile bisericești care se află în diasporă și în afara granițelor Bisericilor autocefale ortodoxe, indiferent de naționalitate, ar trebui să fie supuse Sfântului nostru Scaun Patriarhal. Dar Biserica Sârbă nu sa supus acestor cerințe, la fel ca și Biserica Română.
Dacă, în secolul al XX-lea, eforturile Patriarhilor Constantinopolitani s-au axat în cea mai mare parte pe subjugarea diasporei ortodoxe, în secolul XXI, expansiunea a început pe teritoriul Bisericilor autocefale.
Vorbind despre critica acțiunilor sale în problema ucraineană, Patriarhul Bartolomeu a încercat recent să explice acest lucru cu diferențe naționale, spunând că tot faptul consta in aceea că “frații noștri slavi nu pot suporta primatul Patriarhiei Ecumenice și a națiunii noastre în Ortodoxie”. În sine, această declarație rasistă, care se încadrează în definiția eresului etnofiletismului, a fost făcută în speranța de a obține sprijin în societatea greacă. E un fel de încercare de a juca cu sentimentul de solidaritate națională. Totuși, aceasta nu reflectă deloc situația reală, deoarece Patriarhia Constantinopolului a acționat brutal față de celelalte Biserici grecești la fel ca și cu Biserica Rusă.
De exemplu, în 2003, Patriarhul Bartolomeu a cerut, la un moment dat, 36 de dieceze (episcopii) la așa-numitele “Teritorii Noi” din Grecia, de la Biserica Ortodoxă Greacă sau cel puțin – numirea episcopilor în aceste departamente. Sinodul Bisericii Elene a refuzat să se supună, iar întâistătătorul său, Arhiepiscop al Atenei, Christodoulus, a spus că ascultarea unei astfel de cereri ar discredita însăși existența autocefală a Bisericii Ortodoxe Greciei.
După ce noii ierarhi au fost aleși fără acordul său, la 30 aprilie 2004 Patriarhul Bartolomeu a declarat ruperea comuniunii euharistice dintre Biserica din Constantinopol și Biserica Greacă.
Când Biserica Rusă a întrerupt, recent, comuniunea cu Constantinopolul, ca un semn de protest și o măsură extremă de îndemnare împotriva invaziei sale nelegitime pe teritoriul său canonic, însa mulți au criticat această decizie ca fiind prea aspră. Cu toate acestea, Patriarhia Constantinopolului, însăși, a folosit aceeași măsură, pentru a exercita presiuni asupra unei alte Biserici locale grecești.
Și Biserica Greciei nu a rezistat acestei presiuni și, eventual, a cedat, transferând “noile teritorii” sub controlul Patriarhiei de la Constantinopol.
Oare, aceasta s-a intâmplat, deoarece episcopii Greciei au fost convinși că acțiunile Patriarhului Bartolomeu au fost drepte? Nu, deoarece Biserica Grecă a numit decizia sa “un act de sacrificiu pentru a păstra pacea Bisericii”.
Dar acest sacrificiu a ajutat, într-adevăr, să se păstreze pacea? Din păcate, nu. Chiar și faptele istorice de mai sus arată că jertfele și concesiunile făcute de diferite Biserici nu i-au satisfăcut, ci doar l-au stimulat apetitul patriarhilor de la Constantinopol și i-au inspirat la noi acțiuni agresive.
Astfel, după invazia teritoriului canonic al Bisericii Greciei, a avut loc o invazie și mai flagrantă pe teritoriului canonic al Bisericii Ortodoxe Ruse, și anume in Biserica Ucraineană autonomă. Și dacă Biserica Rusă ar fi acționat în acest conflict, urmând, la fel, exemplul Greciei? Oare acest apetit l-ar fi satisfăcut pe Patriarhul Constantinopolului și spre urmare, ne-am fi putut aștepta, ca nici o Biserică să nu sufere din partea lui? Oare, acțiunile lui se vor opri, aici, la Ucraina?
Din păcate, nu. Patriarhul Bartolomeu a anunțat deja, că intenționează să facă același lucru și în Macedonia, care este teritoriul canonic al Bisericii Ortodoxe Sârbe.      Inițial, problemele “ucrainean” și “macedonean” au fost luate în considerare simultan.
La 9 aprilie 2018, președintele Ucrainei, Petro Poroșnico , s-a întâlnit cu Patriarhul Bartolomeu, iar pe 10 aprilie – cu președintele Macedoniei, George Ivanov. Ambii președinți au cerut statut canonic pentru comunitățile schismatice din țările lor. Iar la încheierea întâlnirilor cu patriarhul, ambii președinți au făcut previziuni optimiste.
La 30 mai, Sinodul Patriarhiei de la Constantinopol a preluat rugamintea de “luare în considerare a statutului” bisericii ortodoxe macedoniene , schismatice, care, la fel ca și schismaticii ucraineni, au trimis o cerere de recunoaștere a acesteia. Iar pe 11 iunie, Patriarhul Bartolomeu a declarat public: “Atunci când Biserica Mamă încearcă să-i salveze pe frații noștri din Ucraina și Skopie, Ea își îndeplinește datoria apostolică. Datoria și responsabilitatea noastră este să aducem aceste națiuni înapoi la adevărul ecleziastic și la ordinea canonică. “
Acești pași au arătat că Constantinopolul presupune o invazie simultană asupra Ucrainei și a Macedoniei, cu recunoașterea schismaticilor locali, împotriva voinței Bisericilor locale, ale căror teritorii canonice sunt regiunile menționate mai sus. Cu toate acestea, aparent, poziția extrem de dură a Bisericii Ruse în legătură cu invazia Ucrainei, precum și nemulțumirea aparentă din partea altor Biserici locale, au forțat patriarhul Bartolomeu să amâne invazia pe teritoriul Bisericii Sârbe. Sa decis să se întoarcă la tactica, deja încercată, de rupere a Bisericilor locale una câte una. Dar, fără îndoială, dacă Ortodoxia Universală se va împăca cu nelegiuirea săvârșită în Ucraina, atunci va fi rândul Macedoniei.
Va fi Macedonia ultima invazie? Întrebarea este retorică, căci răspunsul este evident. Nici o Biserică locală nu este imună împotriva invaziei de către Constantinopol. Și chiar dacă acum nu există premise pentru acest lucru, de exemplu, în România sau în Bulgaria, atunci când se va schimba situația și va apărea motivul, fără îndoială, Patriarhul Bartolomeu sau succesorii săi vor profita de el.

După Biserica Sârbă, teritoriul canonic al Bisericii Ortodoxe Georgiene este un candidat foarte probabil pentru invazie din cauza situației dificile din Abhazia, unde există deja schismatici, care luptă pentru soluționarea problemei bisericii locale printr-un apel adresat Patriarhiei de Constantinopol. Ei au proclamat “Sfânta Metropolă a Abhaziei” și în anul 2012 l-au vizitat pe Patriarhul Bartolomeu, iar în 2016 au apelat în mod repetat la el cu cererea “de a rezolva problema Bisericii Abhaziei”.
În condițiile geopolitice actuale, invazia este puțin probabilă, dar dacă condițiile se vor schimba în viitor, acest lucru se va întâmpla fără îndoială și nimic nu va împiedica Patriarhul Constantinopolului să spună din nou, că “își îndeplinește datoria apostolică” pentru a “salva pe frații noștri” din Abhazia.

Acum trecem la a doua întrebare:
Ce se află în spatele tuturor acestor acțiuni ale Patriarhului de Constantinopol? De ce ei se consideră că sunt îndreptățiți să întreprindă asemenea actiuni, și care sunt scopurile lor? Pentru a răspunde la această întrebare, nu este nevoie să recurgem la conspirație sau să construim presupuneri  – este suficient să fim atenți la cuvintele care au fost rostite public.

Dupa toate cazurile de expansiune menționate, precum și pentru multe altele pe care nu le-am menționat, pentru a nu înmulți textul articolului, stă la bază o învățătură ecleziologică specială despre poziția exclusivă a patriarhului Constantinopolului în Biserica Ortodoxă.
La începutul lunii septembrie a a anului 2018, la Sinaxul episcopilor  Patriarhiei Constantinopolului, Patriarhul Bartolomeu a anuntat că: <<pentru Ortodoxie, Patriarhia Ecumenică este ca fermentul care “ dospește tot aluatul „(Galateni 5: 9) Bisericii și a istoriei … Începutul Bisericii Ortodoxe – este Patriarhia Ecumenică,“ În ea este viața, și această viață este lumina Bisericilor „… Ortodoxia nu poate exista fără Patriarhia Ecumenică … Patriarhul Ecumenic este ca si Cap al Trupului ortodox … Dacă Patriarhia Ecumenica… va lăsa scena inter-ortodoxă, atunci Bisericile locale devin “ca nişte oi care n-au păstor. “(Mat. 9:36).>>
Acest lucru poate fi completat și cu declarațiile altor reprezentanți ai Patriarhiei Constantinopololui. De exemplu, cuvintele Mitropolitului Amfilohie din Adrianopol: “Ce ar fi Biserica Ortodoxă fără Patriarhia Ecumenică? Un fel de protestantism … Este de neconceput faptul că o anumită Biserică locală … a intrerupt comuniunea cu [cu Patriarhia Ecumenică], deoarece canonicitatea ființei sale curge din ea [ Patriarhia Ecumenică].“[1].

Dar iata cuvintele Protopresbiterului George Tsetsis: „îi place cuiva sau nu dar Patriarhul de Constantinopolul,  este întâistătătorul Ortodoxiei, si este un semn vizibil al unității Ei și garantul bunei funcționari a Institutului, pe care o numim“ Biserica Ortodoxă „“ [2]. După cum puteți vedea, lucrurile au mers foarte departe. Dacă totul a început cu afirmații – că toate bisericile din diasporă ar trebui să fie subordonate lui, acum, s-a ajuns până la aceea că, Patriarhul Constantinopolului, reiese a fi, întâistătătorul Ortodoxiei, Capul Trupului Ortodox, si ierarhii tuturor Bisericilor pot fi judecați de el, însă  întâistătătorii celorlalte Biserici locale, pentru el, sunt ca “oile fără păstor”, Și fără el, Biserica Ortodoxă nu ar fi deloc Ortodoxă.
  Oare, aceasta este credința în care au crezut toti, totdeauna și pretutindeni ?
Oare, aceste afirmații nu-l uimesc pe fiecare care cunoaște, cât de puțin istoria Bisericii ? După cum se știe că, chiar pretențiile supremației excepționale din partea episcopului Romei au fost respinse ca o erezie de lumea ortodoxă, dar episcopii de la Constantinopol au și mai puține motive pentru astfel de pretenții. Măcar numai pentru faptul că înainte de secolul al IV-lea Constantinopolul nu a existat. Cine a fost atunci începutul, fermentul, viața și lumina Bisericii ?
Biserica s-a descurcat foarte bine fără Patriarhia Constantinopolului într-una din cele mai glorioase perioade din istoria sa. Dar, chiar și după apariția Catedrei de la Constantinopol, după cum se știe bine, ereticii apăreau în repetate rânduri pe ea. Nu ar fi o greșeală să spunem că în istoria epocii scaunul din Constantinopol a fost ocupat mai des de eretici decât oricare alt scaun patriarhal antic. Iar aceste perioade au durat ani de zile, uneori timp de decenii. Cum putem deci să spunem că Ortodoxia nu poate exista fără Patriarhia Ecumenică și că de la ea restul Bisericilor își primesc canonicitatea? În acele vremuri, dimpotrivă, canonicitatea și apartenența la Ortodoxie au fost determinate de lipsa comunicării cu tronul Constantinopolului (și, desigur, de păstrarea purității credinței).
Nu este greu de perceput că noi avem de-a face cu o nouă doctrină falsă, propovăduită de Patriarhia de Constantinopol. Această doctrină este sursa și, în același timp, baza teoretică pentru toate invaziile sale anticanonice din ultima sută de ani, începând  de la Finlanda și terminând la Ucraina.

Oricare nouă doctrină falsă care apărea în Biserică era întâmpinată cu respingerea și critică – același lucru este valabil și pentru învățătura pusă în discuție.

Încă sfântul Mărturisitor Patriarh Tihon scria în 1924, Patriarhului Constantinopolului Grigore al VII-a: «Noi nu puțin ne-am sfiit și ne-am surprins că capul Bisericii Constantinopolului … fără nici un contact prealabil cu noi ca cu un reprezentant legitim al Bisericii Ortodoxe Ruse, ați intervenit în viața interioară și lucrurile Bisericii Autocefale Ruse.  Pentru episcopul de Constantinopol, Sfintele Sinoade (a se vedea. canonul 2 și 3 din Sinodul II Ecumenic, ș. a.) recunosc întotdeauna doar un primat de onoare, dar nu au recunoscut și nu recunosc primatul stăpânirii. »
Acest lucru a fost spus ca răspuns la faptul când Patriarhul Constantinopolului a recunoscut schismaticii-renovatori susținuți de guvernul comunist, iar pe Sfântul Tihon a cerut să părăsească și să desființeze patriarhatul din Biserica Rusă.

La rândul său, Sfântul Ioan (Maksimovici), în 1938, a precizat că apariția doctrinei false menționate a coincis cu pierderea de către Patriarhia de Constantinopol a aproape tuturor parohiilor de pe teritoriul său canonic ca urmare a războaielor de la începutul secolului al XX-lea. Astfel, Patriarhii de la Constantinopol au decis să-și compenseze pierderile pe seama expansiunii asupra altor Biserici.
Potrivit Sfântului Ioan, “pierderea diecezelor care au ieșit din proprietatea sa, precum și pierderea semnificației sale politice în Turcia, Patriarhia Ecumenică a fost dornică să umple subordonarea sa în zone în care până în prezent nu exista o ierarhie ortodoxă, unde guvernul nu este ortodox … În același timp, are loc o subordonare a anumitor părți ale Bisericii Ortodoxe Ruse, care au fost înstrăinate de la Rusia …
Extinzându-și infinit dorințele cu privire la subordonarea regiunilor rusești, Patriarhii Constantinopolului a început să spună chiar și cu privire la ilegalitatea de la Kiev alăturarea lui Patriarhiei Moscovei … Următorul pas logic al Patriarhiei Ecumenice ar fi declararea întregii Rusii sub jurisdicția Constantinopolului. »
Încă mai desluşit a vorbit despre problema menţionată ucenicul cuviosului Siluan Atonitul, arhimandritul Sofronie (Saharov). În 1950, el scria: «În vremurile de acum în inima Sfintei noastre Biserici, a apărut un mare pericol de pervertire a învățăturii dogmatice despre Ea … Vă veţi întreba: unde se vede această distorsiune acum? Răspunsul este: în neo-papismul din Constantinopol, care încearcă să treacă rapid de la etapa teoretică la cea practică …
Promovatorii acestei doctrine din start, insistau asupra priorității drepturilor jurisdicționale ale Constantinopolului … și apoi au început să-și atribuie rolul de instanţă supremă de justiţie în  Biserica Universală, uitând că și Roma a avut asemenea pretenții, care au dus la marea schismă din 1054 … Proclamând principiul de dezvoltare romano-catolic, ei au rezervat pentru Constantinopol, dreptul exclusiv asupra întregii diaspore ortodoxe din lume, negând aceste drepturi pentru alte Biserici autocefale, în raport cu diaspora fiecăreia dintre ele … [Constantinopolul] crede că celelalte Biserici autocefale, sunt inferioare lui: Constantinopolul – e totul, el este Biserica Universală, iar ceilalți sunt nişte părţi, care fac parte din Biserica Universală doar în măsura în care sunt legate de Constantinopol.
Cine dintre adevărații creștini ar accepta aceste cuvinte? Dar dacă, să presupunem că, din cauza unei sau altei catastrofe, ar dispărea de pe faţa pământului prima şi a doua Romă, ar rămâne oare lumea fără o legătură adevărată cu Dumnezeu, pentru că verigile care ne fac legătura cu El au dispărut? Nu, aceasta este un glas străin (Ioan 10, 5).              Aceasta nu este credința noastră creștinească, strămoșească.
Trebuie, oare, să spunem că această formă de papism este tot o erezie ecleziologică, cum ar fi papismul roman?
Noi respingem orice «Romă»: şi prima și a doua și a treia, atunci când este vorba de introducerea principiului subordonării în viaţa Bisericii noastre. Noi respingem orice papism atât Roman, cât și Constantinopolitan, cât și Moscovit, și Londonez, și Parisian, și New York – ez, și orice tip de papism ce reprezintă o erezie ecleziologică care distorsionează creștinismul «[4].
Și despre această problemă au scris nu numai autori din Biserica Rusă, dar și autori ai altor Biserici locale. De exemplu, protoiereul Radomir Popovici din Biserica Sârbă, după expunerea învățăturii în cauză a Bisericii Constantinopolului, atenţionează asupra faptului că: „acest tip de gândire amintește același evenimente ca şi în Roma … este vorba, aici, nu doar de primatul de onoare al episcopului de Constantinopol, ci și de întregul „pachet” de prerogative ale autorităţii sale excepționale asupra întregii lumi ortodoxe. De fapt, acest lucru, din nefericire, este identic cu pretențiile ce le-a avut episcopul Romei, de aceea mulţi vorbesc despre  apariția unui nou papă «[5].
Iată şi cuvintele unuia dintre arhiereii Bisericii din Antiohia, Arhiepiscopul Pavel din Australia și Noua Zeelandă : „În cercurile oamenilor învățați este bine cunoscut faptul că Patriarhul Constantinopolului nu are aceeași poziție în ierarhia Bisericii Ortodoxe, pe care o are episcopul Romei în Biserica Catolică. Patriarhul de Constantinopol nu este Papă al Estului.  Chiar și în cercurile ortodocşilor învățați, este bine cunoscut faptul că, în trecut, au existat cazuri când Patriarhii Ecumenici ai Constantinopolului și a altor Sinoduri Locale s-au dovedit a fi eretici … Patriarhul Constantinopolului nu reprezintă vocea Ortodoxiei și nu poate să stabilească standarte în Ortodoxie„[6].
Dar  iată ceea ce scrie protoiereul Bozjidar Glavev din Biserica Ortodoxă Bulgară:  «Patriarhul de Constantinopol … continuă să-și extindă din ce în ce mai alarmant puterile sale, îndreptându-se către scopul final  –  ridicându-l la rangul de papă al Răsăritului și primatul său, nu numai în onoare, ci și cu dreptul la putere …Evident, că el se comportă deja ca un papă răsăritean, și adreseză declarațiile nu numai turmei sale, ci și  «către pliroma Biserici» …
Absurditatea modernă a situației bisericești, constă în faptul că, în loc să fie supusă condamnării comune ale Bisericii activitătea distructivă a patriarhului  Bartolomeu, se întâmplă contrariul — puterile scaunului constantinopolitan se extind, și tot mai mult nu coincid predaniei Bisericii.”
[7].

Putem să aducem și mai multe exemple de citate similare,  inclusiv de la autorii altor Biserici Locale. Dar respingerea acestei doctrine false a Patriarhiei de la Constantinopol nu se limitează doar la afirmațiile unor autori individuali – judecarea sobornicească a sa, a avut deja loc. Acest lucru sa întâmplat în 2008, la Sinodul Arhiereilor Bisericii Ortodoxe Ruse. În această hotărâre se comunică:

«Sinodul își exprimă profunda îngrijorare cu privire la tendințele … manifestate în declarațiile unor reprezentanți ai Sfintei Bisericii din Constantinopol.
Distanţându-se de la părerea pliromei Bisericii Ortodoxe, și înţegând canonul 28-a al celui de-al IV-a Sinod Ecumenic, acești ierarhi și teologi dezvoltă o nouă concepţie ecleziologică, care devine o provocare pentru toată unitatea ortodoxă. Această concepţie presupune :
a) numai acea Biserica locală, care este în comuniune cu Patriarhia Constantinopolului, este considerată a face parte din Biserica Ortodoxă Universală;
b) Patriarhia de la Constantinopol are dreptul exclusiv de jurisdicție ecleziastică in diaspora ortodoxă a fiecărei țări;
c) în aceste țări, numai Patriarhia Constantinopolului personal, poate să reprezinte opiniile și interesele tuturor Bisericilor locale în fața organelor de stat;
d) orice arhiereu sau cleric care slujeşte în afara teritoriului canonic al Bisericii sale Locale se află sub jurisdicția ecleziastică a Constantinopolului, chiar dacă singur nu recunoaşte acest lucru …
e) Patriarhia Constantinopolului stabilește frontiere geografice ale Bisericilor şi dacă părerea ei nu corespunde cu părerea unei sau altei Biserici referitor la situația dată, ea (Patriarhia Constantinopolului) îşi poate instaura, singură, propria jurisdicție pe teritoriul acestei Biserici …
O asemenea viziune a Patriarhiei de la Constantinopol asupra propriilor sale drepturi și împuterniciri intră într-o contradicție, de neclintit, cu multiseculară tradiție canonică, pe care se întemeiază ființa Bisericii Ortodoxe Ruse și a altor Biserici Locale «[8].

Deși în această hotărâre sinodală, referitor la iconomie, nu se pronunță însuşi cuvântul „eres“, dar inacceptarea şi condamnarea doctrinei menționate ca „nouă concepţie eclesiologică“, ceea ce marchează problema ca făcând parte din sfera dogmelor, și nu doar a canoanelor, căci eclesiologia ( „învăţătura despre Biserică“ ) reprezintă o parte din dogmatică.
În 2013, Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse a adoptat un document «Cu privire la primatul în Biserica Universală», în care explică de ce nu se acceptă noua învățătură a Patriarhiei de la Constantinopol:
„În Sfânta Biserică a lui Hristos, întâietatea aparţine în totalitate Capului Ei – Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos … Diferite forme de întâietate în Biserică sunt secundare în raport cu întâietatea veșnică a lui Hristos ca Cap al Bisericii …

La nivelul Bisericii Universale ca comunitate a Bisericilor Locale autocefale, unite într-o singură Familie, mărturisind acelaşi crez și fiind în comuniune euharistică a fiecăreia cu celelalte, întâietatea  este determinată în conformitate cu tradiția sfintelor diptice, și este un primat onorific … Ordinea dipticelor s-a schimbat de-a lungul istoriei… Canoanele pe care se bazează sfintele diptice, nu acordă întâistătătorului atribuţii la scara Bisericii Universale… Dinaturările bisericesti care îi atribuie unui ierarh întâietate la nivel universal, în funcţiile de conducere, – sunt cunoscute drept “papisme”„[9].
De asemenea, într-o declarație recentă a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse din 14 septembrie 2018, cuvintele mai sus menţionate, din discursul Patriarhului de la Constantinopol se comentează astfel: „ Aceste afirmaţii nu pot fi estimate altfel decât încercarea de a reconstrui ecleziologia ortodoxă după modelul romano-catolic…. în tentativa de a-şi întări în Biserica Ortodoxă, atribuţiile de autoritate care nu există şi nici nu au existat vreodată «.
Toate citatele menţionate mai sus, demonstrează că apariția unei noi doctrine false, care răstălmăcește dogma Bisericii, nu a putut fi neobservată – atât de catre autorii individuali, cât și de sinoade, care s-au pronunţat, pentru a o scoate în evidență.

Este foarte trist să recunoaștem că vechea catedră de la Constantinopol s-a dovedit a fi din nou infectată de eres, şi aceasta nu mai este doar o suspiciune – este un fapt săvârşit şi confirmat de nenumărate ori. Anume aceast eres, așa cum am remarcat deja, îi determină pe Patriarhii Constantinopolului să comită acțiuni ilegale care vizează stabilirea acestei autorități în Biserica Ortodoxă, autoritate pe care şi-o atribuie ei înșiși. Și acest proces nu se va încheia în Ucraina sau Macedonia, deoarece încă nu toate Bisericile au fost de acord cu pretențiile pentru a-și transfera  parohiile de peste hotare sub jurisdicția Constantinopolului.
Această problemă nu poate fi soluţionată prin anumite metode diplomatice, compromisuri și încercări de a ajunge la un acord comun. Toate acestea s-au întâmplat deja și rezultate pozitive nu au dat. Conform cuvintelor Sfântului Marcu din Efes, «niciodată ceea ce se referă la Biserică nu poate fi îndreptat prin compromisuri: nu există cale de mijloc între Adevăr și minciună» [10].
Întotdeauna în Biserică, problema dogmatică este vindecată numai prin condamnarea sinodală a eresului și a ereticilor, prin depunerea și plasarea episcopilor ortodocși în catedrele confiscate de către eretici.

Desigur această cale este dureroasă, însă numai ea duce la vindecarea Trupului Bisericii. Dar  întâmplările actuale arată că şi evitarea soluționării acestei probleme nu este deloc lipstită de durere, căci pe credincioșii Bisericii canonice din Ucraina deja îi doare. Dar ei ar putea fi ultimele victime – dacă toate Bisericile locale ar avea dorinţa de a condamna sinodal noul papism.  Mai mult decât atât, este necesar să condamnăm o dată şi pentru totdeauna orice încercare de papism, astfel încât nici o Biserică în viitor să nu fie tentată să cadă în această ispită şi nimeni altcineva să nu urmeze calea primei și  celei de a doua Romă.

Trebuie de convocat un Sinod pan-ortodox, care să ofere o evaluare clară atât a noii învăţături , cât și implimentarea ei practică sub forma invaziilor nelegitime pe teritoriul altor Biserici. Desigur, la un astfel de Sinod este puțin probabil să fie prezent şi Patriarhul Bartolomeu, doar în cadrul falsei sale învățăturii, el promovează ideea, că numai el poate convoca Sinoade pan-ortodoxe. Deci, patriarhul Bartolomeu, nefiind sub jurisdicția cuiva, evident că singur nu va convoca niciodată un sinod pentru a-şi judeca propriile discursuri și acțiuni.
Această idee este contrară istoriei – nici un Sinod Ecumenic nu a fost convocat de către Patriarhul Constantinopolului, mai mult decât atât, unele dintre ele (Sinoadele), au destituit și au  anatemizat episcopii eretici ale acestei catedre. Și după epoca Sinoadelor    Ecumenice, Biserica, când era  necesar, îndeplinea autoritatea judiciară asupra patriarhilor din Constantinopol.
De exemplu, după unirea Ferraro-Florentină din 1443, a avut loc la Ierusalim un Sinod a trei patriarhi estici, care l-au depus din treaptă pe patriarhul eretic al Constantinopolului, Mitrofan. În vremea aceea, Patriarhul Alexandriei a primit primatul onorific în Biserica Ortodoxă timp de mai mulţi ani, până când a fost posibil să fie ales pe scaunul de la Constantinopol un patriarh ortodox.
În 2005, Patriarhul Bartolomeu a convocat sinodul pan-ortodox, la care a reușit să depună din treaptă pe Patriarhul Ireneu al Ierusalimului, deși acele acțiuni de care el a fost acuzat nu reprezintă crime canonice care implică depunerea din treaptă și, cu atât mai mult, răsturnarea din cin. Acțiunile și declarațiile patriarhului Bartolomeu cu mult mai mult merită o reexaminare la un sinod pan-ortodox.
Făcând o examinare nepărtinitoare, numaidecât trebuie să luăm seama și de faptul că învățătura falsă promovată de patriarhii Constantinopolului, începând cu 1922, intră în contradiţie cu acea credința pe care o mărturiseau, la catedră, predecesorii lor, din vechime.
De exemplu, patriarhul Gherman al II-lea (1222-1240) spunea: «Există cinci patriarhate cu frontiere bine definite pentru fiecare.   În ultimul timp între ei a apărut o schismă, inițiată de o mână îndrăzneață care caută dominația și stăpânirea în Biserică. Capul Bisericii este Hristos, iar orice dorinţă de conducere este contrară învățăturii Lui «. [11]  Din păcate, succesorii săi moderni au hotărât singuri să caute conducerea Bisericii, considerând că a fi sub conducerea lui Hristos nu este suficient pentru ortodocși.
Patriarhii Constantinopolului, din antichitate, au declarat în mod direct că se opun primatului Papal nu pentru dorința de a-și stabili propriul său primat. În special, Patriarhul Nel Keramevs (1380-1388) scria papei Urban al VI-lea: «Nu este corect faptul, că unii oameni vorbesc despre noi, cum că am dori noi să avem primatul» [12].
Actualul patriarh a făcut de rușine cuvintele predecesorilor săi, deoarece a făcut ca aceste acuzații, să se adeverească, din păcate/
Dar iată cuvintele din epistola enciclică a celor patru patriarhi din anul 1848: „ vrednicia ei [Bisericii de la Roma] nu este una stăpânească, şi nici de întâietate, cum n’a   avut-o vreodată nici însuşi Fericitul Petru, ci un privilegiu frăţesc în Biserica Sobornicească şi o cinstire arătată Papilor pentru faima şi vechimea oraşului lor… la noi, Ortodoxia a păstrat Biserica Sobornicească mireasă neîntinată pentru Mirele ei, deşi fără să aibă stăpânire lumească şi nici … vreo sfântă „supunere”, ci numai prin legătura dragostei şi prin iubirea pentru Maica de obşte stau legaţi toţi laolaltă în unimea Credinţei pecetluite cu cele şapte peceţi ale Duhului (Apoc. 5, 1), adică cu cele Şapte Sinoade a Toată Lumea, şi în ascultare faţă de Adevăr.»
La sfârşitul documentului este semnătura patriarhului de Constantinopol – Anthimus, care, la fel ca predecesorii săi din vechime, împărtășea același punct de vedere cu privire la problema primatului în Biserică, care o exprimă acum Biserica Ortodoxă Rusă. Și de la această credință, actuala Patriarhie de Constantinopol s-a îndepărtat, şi într-atât de mult încât o critică în mod deschis și chiar o numesc  erezie, după cum se vede din cuvintele fostului secretar al Sinodului Patriarhiei de Constantinopol –  Arhimandritul Elpidifor (Lambriniadisa), în prezent Mitropolitul Prusiei, care a declarat că „refuzul de a recunoaște primatul în Biserica ortodoxă,acel  primat, care poate fi întruchipat numai de un întâistătător, – este mai mult decât un eres «.
Chiar Biserica de la Roma a avut nevoie de mai mult timp pentru a ajunge la dogmatizarea doctrinei despre primatul papei.
Este trist să recunoaștem că anume în Bisericile grecești, apariţia aceastui eres, a fost trecută cu vederea. La mijlocul secolului al XX-lea, a existat o anumită opunere (rezistență) din partea  Patriarhiei  Alexandriei, dar apoi a încetat. Patriarhul Bartolomeu este greu de considerat o personalitate populară, deoarece în limba greacă puteți găsi o mulțime de materiale critice despre el. El este învinuit în multiple încălcări canonice și în diverse eresiri, însă, nu vom găsi aproape nimic, în limba greacă, despre la acuzațiile eresului neopapismului.
Să luăm ca exemplu chiar şi acelaşi, regretatul  sinod de la Creta, care a cauzat atâtea tulburări și dezbinări. Câtă critică a fost adusă la adresa lui de către cei mai competenți oameni!   Au fost expuse chiar și acuzații de erori dogmatice ale acestui text, dar în același timp nimeni nu a observat numeroasele metastaze ale eresului papismului constantinopolitan, infiltrate în diferite documente ale sinodului.  În convingerea noastră, tocmai de dragul recunoașterii panortodoxe a privilegiilor autoatribuite în mod arbitrar de Patriarhul de Constantinopol, a fost convocat acest sinod. Documentele acestuia nu reprezintă o valoare pentru vreo Biserică Ortodoxă locală, ele nu rezolvă nici una din problemele ortodoxe comune actuale. Pe când în folosul Patriarhiei de Constantinopol, în documentele acestui sinod, s-au înscris destule. Mai jos vom aduce câteva exemple.

Este nevoie de remarcat aici, că versiunea de papism constantinopolitan nu coincide pe deplin cu versiunea papismului de la Roma. Există diferențe între ele. De exemplu, dacă în papismul roman, atunci când figura papei este înălțată, toți ceilalți episcopi sunt considerați egali unul faţă de celălalt, apoi în versiunea papismului constantinipolitan, drepturile și privilegiile speciale, se aplică, într-o oarecare măsură, şi asupra arhiereilor Bisericii din Constantinopol. Acest lucru este descris în documentul adoptat la sinodul din Creta «Diaspora ortodoxă» .
Secțiunea 2b, prescrie ordinea desfășurării întrunirilor episcopale, din țările non-ortodoxe ale lumii și în special – afirmă că «întrunirile vor consta din toți episcopii din fiecare regiune și vor fi prezidate de primul ierarh subordonat Bisericii din Constantinopol».
După cum vedem, nu numai Patriarhul de Constantinopol, ci toți episcopii subordonați lui, trebuie să aibă dreptul de primat asupra tuturor celorlalți episcopi, ai tuturor celorlalte Biserici Locale, deoarece aceștia ar trebui să prezideze întâlnirile locale ale episcopilor ortodocși din diferite jurisdicții. Nu cei mai vârstnici sau după anii de hirotonie, nu cei mai împodobiți cu virtuți, experimentaţi și respectaţi, dar anume episcopii Patriarhiei de Constantinopol, de parcă am avea de a face cu o castă superioară de episcopi mai înnaltă în comparație cu ceilalţii, doar datorită apropierii lor de așa-numitul «Patriarh Ecumenic».
În cadrul acestei logici, preoții Patriarhiei de la Constantinopol, ar trebui să aibă un avantaj în Biserică față de preoții altor Biserici Ortodoxe, iar laicii Patriarhiei Constantinopolului ar trebui să fie considerați mai înalți în statutul laicilor altor Biserici.
Chiar și latinii nu şi-au închipuit aşa ceva.
În multe puncte ale documentelor cretane, Patriarhului de la Constantinopol, i se atribuie puterea asupra întregii Biserici Ortodoxe, inclusiv şi cea judiciară.
În special:

«Cu privire la întrebări de interes comun și care necesită … o examinare ortodoxă comună, președintele [adunării episcopale] apelează la Patriarhul Ecumenic pentru acțiuni ulterioare» (Diaspora ortodoxă, 6).

«În cadrul discuției panortodoxe ulterioare, Patriarhul Ecumenic relevă un consens unanim al Bisericilor Ortodoxe» (Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine, 10).
«Bisericile autonome nu se întemeiază pe teritoriul diasporei ortodoxe, cu excepția cazurilor de consimțământ panortodox, oferit de Patriarhul Ecumenic» (Autonomia și modalitatea proclamării sale, 2d).

«În caz de dezacord … părțile implicate, în comun sau separat, fac apel la Patriarhul Ecumenic, ca acela să găsească soluționarea canonică a problemei» (Autonomia și modalitatea proclamării sale, 2e).

În Epistola sinodului de la Creta, se propune, de a institui Sfântul și Marele Sinod, în calitate de instituţie ce funcționează în mod regulat, pe care, dreptulde a-l convoca, i se atribuie, în mod straniu, doar Patriarhului Constantinopolului, fapt, care nu are nici un temei, nici în istorie, nici în teologia Bisericii Ortodoxe.
Cu toate acestea, dreptul de a convoca Sinodul Panortodox ,ar trebui să-i aparțină nu numai primului după diptice, ci și oricărui Întâistătător al Bisericilor locale. Dacă ar avea numai Patriarhul Constantinopolului, dreptul de a convoca Sinodul, atunci nu am mai putea face posibilă convocarea Sinodului Panortodox, în cazul unor pretenţii faţă de patriarhul Constantinopolului ale unei Biserici Locale. De fapt, aceasta face ca Patriarhul acestei Biserici ( contantinopolitane ) să nu poată fi de nimeni, ceea ce este contrar regulilor canonice ortodoxe, potrivit cărora orice arhiereu se află sub jurisdicția instanței de judecată arhierească. Tribunal bisericesc arhieresc – consistoriul.
De ce oare autorii ortodocși greci au trecut cu vederea toate astea, ca și celelalte exprimări mai strigătoare ale eresului papismului Constantinopolitan, pe care le-am citat mai sus? Oare şi ei toţi se fac părtaşi acestui eres?  Sau sunt dispuși să se împace cu ea doar din motive de solidaritate națională?  E greu de crezut, pentru că slava poporului ortodox grec întotdeauna a constituit-o devotamentul său față de adevăr, pentru care cei mai buni dintre reprezentanții săi nu s-au temut să denunțe Patriarhii
Constantinopolului căzuţi în erezie.  Așa a fost cu Sfântul Maxim Mărturisitorul pe vremea patriarhilor ereziei monotelisme, asa ca a fost cu Sfântul Marcu din Efes pe vremea uniei Ferraro-Florentine, asa ca a fost cu Sfântul Meletie Mărturisitorul în timpul uniei Lyoneze –  exemplele ar putea continua. Pentru toți acești sfinți greci, râvna față de adevăr era pe primul plan. Oare ce s-a schimbat acum?
Doar aici nu este vorba despre «a fi de partea ruşilor» sau a «slavilor», ci despre a fi de partea adevărului. Câți mărturisitori și mucenici ai poporului grec au suferit pentru ca să nu fie acceptat papismul occidental! Şi pentru ce?  Oare doar pentru ca urmaşii lor să accepte umil aceeași erezie, numai că înfăşurată într-o învelitoare estică grecească?  Să nu să se întâmple una ca aceasta!
Ar trebui spus pe scurt despre pretențiile Patriarhului Constantinopolului în ceea pe priveşte puterea judeciară și arbitrajul în întreaga Biserică Ortodoxă, deoarece aceste pretenții reprezintă o parte din acea învelitoare. Desigur, acest articol este dedicat unei probleme dogmatice, de aceea noi nu analizăm întrebările canonice care sunt destul de bine descrise în alte articole. Dacă să aruncăm o privire asupra încălcarii sistematice și ignorării a  mai multor canoane de către Patriarhia de Constantinopol, este pur și simplu şocant atunci când auziți, în același timp, afirmații potrivit cărora «Patriarhia Ecumenică de Constantinopol poartă răspunderea pentru organizarea chestiunilor în ordine canonică şi bisericească».  Şi aceste afirmații sunt auzite chiar în momentul în care această patriarhie anulează complet canoanele, de exemplu, canoanele apostolice care interzic a doua căsătorie a clericilor.
Este mult de vorbit aici, dar acest lucru ar lungi fără folos articolul. Dar, totuși, un exemplu, și anume, pretenția la puterea judiciară în întreaga Biserică, merită examinată. În declaraţia pe care deja am  menționat-o, Patriarhul Bartolomeu a comunicat despre «privilegiul unic al Bisericii din Constantinopol de a primi cereri din partea ierarhilor și a clerului din toate Bisericile ortodoxe Locale,  care solicită azil». În același timp, astfel de declarații se fac cu referire la canoanele 9 și 17 ale celui de-al IV-lea Sinod Ecumenic, ca şi cum, ele, acestea ar oferi un astfel de privilegiu Patriarhiei de Constantinopol. Și acest lucru justifică, în particular, implicarea în treburile ucrainene și primirea în comuniune a schismaticilor caterisiţi (depuși din treaptă).

Despre modul în care această  interpretare a canoanelor corespunde Predaniei Bisericii, ea poate fi înțeleasă dacă o comparăm cu tâlcuirea sfântului cuvios Nicodim Aghioritul în binecunoscutul său «Pidalion»:
«Patriarhul Constantinopolului nu deţine nici un drept de a întreprinde vreo acţiune în diecezele și graniţele altor Patriarhi și acest canon nu-i conferă dreptul de ultimă instanță de judecată în întreaga Biserică … De aceea Zonara, în tâlcuirea la canonul 17 al acestui Sinod, afirmă că nu toți mitropoliţii sunt supuşi tribunalului de la Constantinopol, ci doar subalternii săi.
Tribunalul de la Constantinopol este unicul, primul și ultimul judecător pentru mitropoliţii subordonați lui, dar nu și pentru subordonații altor patriarhi, deoarece doar Sinodul Ecumenic este ultimul și singurul judecător comun al tuturor patriarhilor și nimeni altcineva «.
După cum vedem, doctrina falsă a dogmelor este determinată de o interpretare falsă a canoanelor, care, desigur, nu este surprinzătoare, deoarece este vorba despre o doctrină străină Bisericii Ortodoxe. Bineînțeles, adepţii acestei doctrine, precum și orice alţi eretici, pot să găsească anumite citate convenabile lor, din vechile texte, în special cele provenite din Constantinopol, pot aminti de asemenea încorporarea de către Constantinopol a Bisericilor bulgare și sârbe din timpul dominaţiei Imperiului Otoman – acțiuni destul de îndoielnice și controversate, pe care Constantinopolul, ca urmare, a trebuit să le îndrepteze. Dar toate acestea nu sunt în stare să anuleze faptul că orice papism este străin învățăturii ortodoxe, atât cel occidental, cât și cel estic. După cum scria Sfântul episcop martir Gorazd al Cehiei: «Biserica Răsăriteană, l-a recunoscut doar pe  Iisus Hristos ca Cap al Bisericii și a refuzat să accepte ideea de a recunoaşte ca cap un simplu om …. deoarece ea a perceput această idee ca consecință a credinței puţine în – Iisus Hristos – Capul invizibil, și în conducerea Sa, plină de viaţă, a Trupului Bisericii Universale … și, de asemenea, ca incompatibilă cu principiul apostolic de rezolvare sobornicească a problemelor bisericești, care a fost exprimat în cea mai înaltă formă la Sinoadele Ecumenice » [13].
De asemenea, merită să vorbim şi despre modul în care Patriarhia de Constantinopol folosește diferite titluri de onoare pentru a-și fundamenta și promova papismul și, mai ales, titlul de «Patriarh Ecumenic». Dacă în perioadele mai timpurii acesta a fost doar unul dintre titlurile de onoare, ca de exemplu titlul de  „judecător al lumii“, deţinut de patriarhul Alexandriei, în timpurile actuale el a devenit de fapt un titlu, de bază, oficial și autodenumire a Întâistătătorilor Constantinopolului. Deja de mult timp, ei se auto-desemnează în exclusivitate prin acest titlu, înţelegând prin acesta, că jurisdicția lor ecleziastică, se extinde literalmente asupra întregii lumi.
În calitate de exemplu de utilizare a acestui termen, putem menționa cuvintele Mitropolitului Elpidifor (Lambriniadis):
„Primatul arhiepiscopului de Constantinopol, nu are nimic în comun cu dipticele, care doar exprimă ordinea ierarhică … Dacă să vorbim despre sursa primatului, atunci o astfel de sursă este însăşi personalitatea Arhiepiscopului Constantinopolului, care ca episcop este primul “ între egali“, dar ca Arhiepiscop de Constantinopol și, corespunzător  – Patriarh Ecumenic – este primul fără egal «[14].
O asemenea înțelegere, a sa ,a «jurisdicției lumii» a fost exprimată și în faptul că în secolul al XX-lea episcopii Bisericii din Constantinopol au împărțiți între ei toate țările lumii, cu excepția acelora pe care ei înșiși le recunosc ca alte Biserici autocefale. Chiar şi țările în care nu există nici un creștin ortodox s-au dovedit a fi înregistrate în calitate de teritorii canonice ale unui oarecare episcop al Bisericii din Constantinopol. Și acest episcop va fi supărat și va protesta vehement dacă orice altă biserică își va deschide misiunea sa într-o țară unde piciorul lui nu a pășit niciodată și unde nu există nici un măcar un credincios, pur și simplu în baza repartizării mai sus menționate. Faptul că această împărţire a lumii a avut loc abia în secolul al XX-lea, încă o dată, denunță această doctrină ca fiind nouă și necunoscută anteriror în Biserică, pentru că, dacă ar fi fost mai veche, arhiereii Constantinoplului ar fi petrecut o astfel de distribuire cu mult mai devreme.
Destul de bine se cunoaşte că chiar și la începutul utilizării titlului «Ecumenic» de către episcopii de Constantinopol, sfântul Papă Grigore Dialogul s-a opus categoric acestui fapt. El scria, în special, Patriarhului de Constantinopol, Ioan:
«Din cauza titlului dumneavoastră condamnabil și plin de mândrie, Biserica este dezbinată și fraţii dumneavoastră,  se smintesc în inimile lor … Dacă apostolul Pavel a evitat să-i subordoneze, unor căpetenii, în părţi,  pe membrii lui Hristos, cu toate că aceste căpetenii erau înşişi apostolii, ce răspuns veţi da lui Hristos, care este Capul Bisericii Universale, când veţi fi întrebați la Judecata de Apoi,  – dumneavăastră, care prin titlul dumneavoastră de «ecumenic», încercaţi să-i supuneţi pe toți membrii Săi? »
Dar iată şi cuvintele sale dintr-o scrisoare adresată patriarhilor Evloghie de Alexandria și Anastasie de Antiohia: «Niciunul dintre predecesorii mei nu a fost de acord să folosească acest titlu amoral (ecumenic), pentru că, în realitate, dacă un oarecare patriarh este numit ecumenic, atunci prin acest fapt ceilalţi sunt lipsiţi de titlul patriarhal. »
Cu toate acestea, Patriarhii Constantinopolului nu au ascultat cuvintele ortodoxului Papă, Sf. Grigore Dialogul, care avea atunci primatul onorific. Și acest titlu continua să fie folosit. În apărarea folosirii sale, se spune că nu ar fi fost utilizat în sensul în care a vorbit Sfântul Grigore, că acesta era doar un titlu frumos, similar cu «Învățătorul ecumenic» și «Bibliotecarul ecumenic», care existau și în capitala imperiului. Poate că a şi fost aşa la început, dar dacă privim la modul în care acest titlu a fost folosit până la urmă, atunci cuvintele Sfântului Grigore pot fi considerate a fi profetice.
Sfântul Grigore nu era unicul papă care se pronunţa împotrivă folosirii titlului «ecumenic». Astfel, în cel de-al doilea canon al Sinodului al VII-lea Ecumenic, citim că a fost prezentată epistola papei Adrian către împărat. În textul original al acestei epistole, în afară de condamnarea iconoclasmului, au existat şi astfel de cuvinte:
«Am fost foarte miraţi când am găsit că în decretele dumneavoastră imperiale emise, referitor la patriarhul orașului împărătesc, adică la Tarasie, el a fost numit și ecumenic. Nu știm dacă a fost scris aşa din neşiință sau prin sugestia unor schismatici și eretici; dar cerem în mod convingător stăpânirea ta,imperială, mult milostivă, pentru ca el (Tarasie) niciodată, în nici una din scrierile sale, să nu să se semneze ca ecumenic; pentru că, evident, acest lucru este contrar decretelor sfintelor canoane și predanii ale sfinţilor părinți … De aceea, dacă cineva îl va numi ecumenic, sau îşi va da acordul la aceasta, să știe că el este departe de credința ortodoxă «.
Deși există o probabilitate înaltă ca aceste pasaje din epistolă să nu fi fost traduse în limba greacă în timpul citirii epistolei la Sinod, cu toate acestea, vedem cum, deja, pentru a doua oară, primul întâistătător, de atunci, critica în mod direct, și interzicea utilizarea titlului „ecumenic“, de către patriarhii Constantinopolului. Pa baza acestor mărturii, avem prilej, și putem să vorbim despre ilegalitatea folosirii acestui titlu. De aceea, autorii ortodocși, ar trebui să renunțe la titlul de «Patriarh Ecumenic», şi să-l numească «Patriarhul Constantinopolului», astfel încât chiar utilizarea acelui titlu să nu susţină răspândirea ereziei noului papism.
Un alt titlu activ folosit de Constantinopol pentru a-și justifica ambițiile, este «Biserica-Mamă», deși acest titlu, ca si cel precedent, nu i-a fost niciodată conferit scaunului de la Constantinopol, de catre vre-un Sinod Ecumenic, dar este insusit in mod arbitrar.
El este justificat pe deplin numai în contextul istoric și numai în raport cu Bisericile care au primit autocefalie de la Biserica din Constantinopol. Cu toate acestea, este folosit într-un sens mult mai larg. De exemplu, în discursul menționat mai sus, Patriarhul Bartolomeu, vorbește despre patriarhia sa, ca despre o «mamă îngrijitoare, ce dă naştere Bisericilor»
pentru a sprijini pretențiile sale, pentru a obține o pozitie mai deosebită în comunitatea pan-ortodoxă.
Dar o asemenea înțelegere a Bisericii de Constantinopol, ca Mamă a tuturor Bisericilor, este evident, o absurditate, deoarece multe patriarhii antice, care precedează, istoric, apariția Constantinopolului – cum pot fi mama lor? Dacă vreo Biserică ar putea să pretindă pe bună dreptate la acest titlu, aceasta este doar Biserica Ierusalimului. Contribuția ei istorică, deosebită, a fost întotdeauna recunoscută de catre toate Bisericile, dar nu a fost niciodată înțeleasă ca dreptul la dominație și la putere.
Dar iată că Constantinopolul folosește titlul arbitrar pe care şi l-a auto-atribuit de «Biserica Mamă»
pentru a-și justifica tendinţa de a-şi subordona restul Bisericilor autocefale, care trebuie să fie supuse și ascultătoare, ca fiicele – mamei lor. Cu toate că, după cum menționeaza Arhimandritul Sofronie (Saharov), chiar dacă am admite ca Constantinopolul „într-adevar să se poată numi Biserică-Mamă a tuturor bisericilor …oricum, dacă am rezulta faptul subordonării din cel al maternității istorice  – ar fi o abatere de la triadologia ortodoxă potrivit careia Paternitatea sau Filiaţia nu anulează plinătatea egalității . Cel Născut din ființă este egal cu cel ce Naşte. Așa au crezut sfinții părinți  «[15].
Şi deosebit de cinic sună, din gura patriarhului Bartolomeu, cuvintele referitor la «mama grijulie». Nici o mamă nu-i trateaza pe copiii ei așa cum procedează Constantinopolul cu Biserica Rusă iar mai anterior cu Biserica Greciei. Dacă anexăm cuvântul «mama» la Patriarhia Constantinopolului, atunci prin acțiunile ei ea ilustrează mai degrabă imaginea păgână dezgustătoare a mamei care işi devorează copiii. Și cine va condamna pe copiii care decid să părăsească o astfel de «mamă»?
Faptul că Biserica Rusă a intrerupt comuniunea euharistică cu Constantinopolul ar fi justificată chiar dacă cazul ar fi fost limitat la încercarea de a rezista răutății întregii scări bisericești și de a-și proteja copiii de comuniunea cu cei care au intrat în comuniune cu schismaticii. Dar situația este mult mai serioasă. Biserica Ortodoxă Rusă a fost prima care a refuzat să se supună ereziei papismului instigată de Patriarhia Constantinopolului.
Și restul bisericilor locale tot vor trebui, mai devreme sau mai târziu, să facă aceeași alegere – alegerea nu este între «ruși» și «greci», ci între Ortodoxie și erezie.
[1] https://cognoscoteam.gr/αρνούμενος-το-οικουμενικό-πατριαρχε/

[2] «Ορθόδοξος «Εκκλησία» ή «Συνομοσπονδία» Τοπικών Εκκλησιών» – «Православная «Церковь» или «Конфедерация» Поместных Церквей?».

[3] Цитаты из доклада «Положение Православной Церкви после войны» на Втором Всезарубежном Соборе (Сремские Карловцы, 1/14‒11/24 августа 1938 г).

[4] Софроний (Сахаров), иером. Единство Церкви по образу Единства Святой Троицы // Вестник Русского Западно-Европейского Патриаршего Экзархата. 1950. № 2–3. С. 8–32.

[5] Протојереј Радомир В. Поповић. Ангажована Теологиjа Цариградске Патриjаршиjе // svetosavlje.org/angazovana-teologija-carigradske-patrijarsije/

[6] Архиепископ Австралийский и Новозеландский Павел. Дружба с другими Церквами // www.blagovest-info.ru/index.php?ss=2&s=7&id=27764

[7] https://www.pravoslavie.bg/анализи/вселенският-патриарх-източен-па/

[8] Определение освященного Архиерейского Собора Русской Православной Церкви (Москва, 24-29 июня 2008 года) «О единстве Церкви»)

[9] http://www.patriarchia.ru/db/text/3481089.html

[10] Послание к Схоларию, II // https://azbyka.ru/otechnik/Amvrosij_Pogodin/svjatoj-mark-ehfesskij-i-florentijskaja-unija/9).

[11] Цит. по: Соколов И.И. Лекции по истории Греко-Восточной Церкви. СПб., 2005, с. 129.

[12] Там же, с. 186

[13] Gorazd, biskup Českэ aMoravsko-Slezskэ. Život sv. Cyrila a Metoděje a jejich poměr k Řнmu a Cařihradu // http://www.orthodoxia.cz/gorazd/pavlik2.htm

[14] http://history-mda.ru/publ/pervyiy-bez-ravnyih-otvet-na-dokument-o-pervenstve-v-tserkvi-prinyatyiy-na-zasedanii-svyashhennogo-sinoda-russkoy-pravoslavnoy-tserkvi_3650.html

[15] Софроний (Сахаров), иером. Указ. соч. C. 25.